Da, stiu, poate parea ciudat ca la gusturile mele mai punk imi plac enorm Placebo. Dar nu e asa. Placebo nu reprezinta un gen de muzica ci un fel de a simti. De asta am asteptat concertul nerabdatoare si totusi incercand sa fiu realista si sa nu-mi fac asteptari prea mari. Bineinteles ca mi-am facut. Si... contrar norocului zmeurei... nu mi-au fost inselate. Ba mai mult. Mi-au fost depasite.
Un drum lung si cald cu masina impreuna cu 3 oameni si-un Catavencu. Neplictisitor. Ora 16:00... Parcarea Romexpo. Se intampla sa vad un afis cu Placebo. Realizez ca ii voi vedea live. Rezultat: incep sa ma mint singura ca nu se poate intampla asa ceva si ca am vedenii.
Intrat la Bookfest. Salivat la carti. Procurat una bucata carte pe care vroiam sa o am de mult timp. Schimbat in toaleta de la Bookfest(ce toaleta divinaaaaa).
Cald desi e ora 18:15. Gandeala la aglomeratia (mai mult ca sigur) imensa si la (posibila) organizare defectuoasa(suntem in Romania cum altfel sa gandesti?). Pe drum am realizat ca duse(si ingropate) sunt vremurile in care eram cea mai mica de la concerte. Ce trist e sa cresti... Am mai realizat ca arat clar ca o fana Placebo (habar n-aveam asta si nu stiu inca daca sa o iau intr-un sens pozitiv sau intr-unul negativ) cand au trecut 2 tipi pe langa mine si au zis: "Ea sigur are bilete la Placebo."
18:30. Contrar mistourilor mele din seria:"Bah am facut un pas, creca au intrat 500 de oameni.", Se intra surprinzator de repede. Penca am strans frumos bani ca sa-mi iau belet in zona A (penca-s Placebo bre, trebuie sa simt 100% ca sunt acolo) mi se pune bratara cu imprimeu ska (cineva acolo sus ma iubeste asa ca nu prea cred ca o sa-mi mai scot bratara de la mana prea curand).
18:40. Incepe asteptarea. Se procura apa. Si aicea voi vorbi de o chestie care mi-a placut foarte mult si anume ca de data asta preturile de la sucuri erau... normale. Apa la juma 25 de mii si sucu 50. Foarte frumos. Se procura tricou. 50 de lei. Pret ok si tricoul genial.
Pe undeva pe la 19:00. Incep Expatriate. Nu ma dau pe spate. Sunau ca U2 in varianta australiana. Deci not a turn on. Intre timp are loc analiza publicului. Jumatate din oameni foarte ok. Jumatatea cealalta... Nu oameni, ci o alta specie... mini-tarfulite hormonale (exact cum ma asteptam de altfel). Potretul unui astfel de exmplar... Hai sa vorbesc despre cea de langa mine. 16 ani. Excitata. Originalitate manifestata astfel: o pune pe prietena ei sa-i scrie Placebo cu rujul rosu pe piept, deasupra tatelor neimpresionante si Brian Molko pe brate. S-a cacat pe ea de fericire-sigur o sa faca sex cu Brian Molko dupa isprava asta. Intre timp, pe scena se mai vedeau, prin parti, sferturi/jumatati din capetele bassistului si tobosarului Placebo. Nimeni nu se prindea. Ma simteam super tare ca eu vedeam treburile astea:)). La un moment dat se prinde Hormonela de langa mine. Urlete orgasmice.
Intre 20:00 si 21:00. Asteptare. Ma dor picioarele si coloana. Nu e vorba despre faptul ca n-am eu rezistenta fizica ci despre faptul ca stateam nemiscata intr-un spatiu de 40 cm patrati. Nu puteam sa ma scarpin sau sa ma semi-intind fara sa deranjez pe cineva. Incep sa sun toti oamenii pe care-i cunosc pentru ca eram pe cale sa mor de plictiseala. 3/4 dintre ei nu raspund. Pe scena se perinda tot felul de sunetisti haiosi care verifica instrumentele. Miroase a zmeura. Pentru 5 minute cred ca am innebunit. Dupa momentele de cumpana, vad ca tipa din stanga mea avea un spray cu miros de zmeura. Sunt usurata-inca sunt relativ sanatoasa mintal. Hormonela ii huiduie pe sunetisti(Creca s-a prins de sentimentele mele pentru ea penca se uita cu dispret la mine. Ce-i drept, are dreptate, ii sunt inferioara: eu, muritoarea, n-am nici pe departe atatia hormoni cati are ea). Alte tipe din aceeasi specie ii urmeaza exemplul. Sa-mi exprim si eu punctul de vedere: oamenii aia trebuie sa-si faca treaba. Daca nu si-ar face-o cum trebuie n-ar exista niciun concert la care voi sa va udati. Asa ca ar trebui chiar aplaudati pentru ca tot show-ul depinde in mare parte de priceperea lor. O tipa din fata mea lesina. Se opreste muzica. Pe ecranul din spate apare scris cu rosu Placebo.
Pe la 21:00. La apusul celei mai lungi zile din an, iata ca apar. Foarte bine-dispusi. Plini de viata. Realizez ca arata mai tineri in realitate decat in multe dintre poze (Stefan si Brian, ca Steve e tinerel de la natura) Ce-as putea sa zic? Ca ma simteam extrem de norocoasa sa fiu la 10 metri de niste oameni a caror muzica a dat glas sentimentelor a milioane de oameni? Ca toate hormonelele nu stiau versurile de pe noul album (in afara hiturilor)? Ca bateristul este minunat iar bucuria si recunostiinta pe care le simte penca face parte din Placebo sunt evidente? Ca era o alta hormonela(care striga I LOVE YOU BRIAN) ce avea aproape 2 metri si mi-a zis ca: "TREBUIE sa merg mai in fata" si s-a bagat iar eu am fost nevoita sa-i explic ca oamenii care stau in fata sunt mici, ca mine, si stau acolo PENTRU CA NU VAD? Ca ploua cu sutiene alimentate de zambetele perverso-recunoscatoare ale solistului? Nu... Nu exista propozitii sau cuvinte care sa poata rezuma corect concertul. Pot spune insa ca i-am simtit extrem de aproape sufleteste, ca astfel nu s-a vazut ca sunt o trupa imensa decat la calitatea corespunzatoare a performantei lor. Pot spune ca am gasit o rezerva uriasa de energie in mine si m-am agitat constant, la unison cu sunetele lor, cu versurile in care m-am regasit de atatea ori, cu luminile hipnotizante. 20 de melodii. Concertul... Priceless.
23 fara ceva. M-am dus la Ina. Am imbratisat-o. Nu eram in stare sa vorbesc. Eu... cea care nu se poate opri din trancanit si vorbeste pana si in somn. Eu... nu mai aveam ce spune. I guess this is how happiness feels.
Nu-mi place tara in care traiesc. Dar sunt cumplit de bucuroasa ca lor, celor de la Placebo, le place.
P.S.: Pozele nu sunt extraordinare, sunt facute cu telefonul meu relativ neperformant din punctul asta de vedere.
