Vine Craciunul (post dedicat Dianei, care stie cel mai bine sa fie copil si pentru asta are toata admiratia mea)

Da, vine Craciunul. Acum pot zice ca vine Craciunul, nu din septembrie, asa cum intra in magazine toate produsele cu o oarecare legatura (nu una foarte evidenta pentru mine) cu Craciunul. Craciunul mereu a fost mai mult decat o sarbatoare.

E trist ca acum e doar alt prilej de a vinde mai mult, de a vinde abstract prin concret, de vinde sentimente prin material. E trist ca parca odata ce avansezi in varsta nu mai simti bucuria aia inocenta si lipsita de griji. Sau poate ca nu mai ai timp s-o simti. Pentru ca de cele mai multe ori, inaintam in varsta si nu mai avem timp sa simtim. Nu ne mai permitem, nu ne mai convine. Nu e comod. Si-acum... Craciunul inseamna agitatia absurda si obsesia ca totul sa fie perfect. Blestemul (pentru multi) de a cumpara cadouri. "Frumusetea" unui brad impodobit mai nou, asa e la moda, pe culori. Asa facem din brad un nou model de a etala trenduri... Parca pana la urma asta e tot ce conteaza acum.

Si ma uimeste... cat de mult pierdem asa. Pentru ca mie mi se pare Craciunul sarbatoarea copilariei. Copilaria cu iernile reci in care planuiai totusi sa mergi la colindat, asa doar pentru ca era amuzant si pentru ca erai cu prietenii tai. Copilaria in care te bucurai cand impodobeai bradul iar fiecare glob din el era diferit: erau globuri care aveau 20 de ani, erau globuri pe care le-ai primit de la prieteni, erau globuri pe care le gasisesi chiar tu - fiecare cu povestea lui. Si dupa, tin minte cum ma uitam la brad si la povestile pe care le intrunea. Si nu era deloc estetic, era de multe ori prea incarcat... dar scopul lui nu era sa fie estetic ci sa fie fascinant. Si mi-e dor sa ma bucur de luminile de pe strazi care parca mai luminau un pic atmosfera ordinara, plictisitoare si imbacsita a Constantei.

Mi-e dor sa fiu din nou copil. Mi-e dor de inocenta si de gandul ca orice e posibil. Mi-e dor de naivitate. Mi-e dor. Dar acum... parca si eu am tot mai putin timp sa fiu asa... Macar incerc. Ma opresc, si pentru cateva secunde macar, ma uit in jurul meu si-mi amintesc ca a fost o vreme cand fericirea era o stare permanenta de spirit. Si ma uit la luminite, simt mirosul de scortisoara, imi simt obrajii reci, imi pun fularul si ma plimb... ma plimb din nou prin copilaria mea.