Vine Craciunul (post dedicat Dianei, care stie cel mai bine sa fie copil si pentru asta are toata admiratia mea)

Da, vine Craciunul. Acum pot zice ca vine Craciunul, nu din septembrie, asa cum intra in magazine toate produsele cu o oarecare legatura (nu una foarte evidenta pentru mine) cu Craciunul. Craciunul mereu a fost mai mult decat o sarbatoare.

E trist ca acum e doar alt prilej de a vinde mai mult, de a vinde abstract prin concret, de vinde sentimente prin material. E trist ca parca odata ce avansezi in varsta nu mai simti bucuria aia inocenta si lipsita de griji. Sau poate ca nu mai ai timp s-o simti. Pentru ca de cele mai multe ori, inaintam in varsta si nu mai avem timp sa simtim. Nu ne mai permitem, nu ne mai convine. Nu e comod. Si-acum... Craciunul inseamna agitatia absurda si obsesia ca totul sa fie perfect. Blestemul (pentru multi) de a cumpara cadouri. "Frumusetea" unui brad impodobit mai nou, asa e la moda, pe culori. Asa facem din brad un nou model de a etala trenduri... Parca pana la urma asta e tot ce conteaza acum.

Si ma uimeste... cat de mult pierdem asa. Pentru ca mie mi se pare Craciunul sarbatoarea copilariei. Copilaria cu iernile reci in care planuiai totusi sa mergi la colindat, asa doar pentru ca era amuzant si pentru ca erai cu prietenii tai. Copilaria in care te bucurai cand impodobeai bradul iar fiecare glob din el era diferit: erau globuri care aveau 20 de ani, erau globuri pe care le-ai primit de la prieteni, erau globuri pe care le gasisesi chiar tu - fiecare cu povestea lui. Si dupa, tin minte cum ma uitam la brad si la povestile pe care le intrunea. Si nu era deloc estetic, era de multe ori prea incarcat... dar scopul lui nu era sa fie estetic ci sa fie fascinant. Si mi-e dor sa ma bucur de luminile de pe strazi care parca mai luminau un pic atmosfera ordinara, plictisitoare si imbacsita a Constantei.

Mi-e dor sa fiu din nou copil. Mi-e dor de inocenta si de gandul ca orice e posibil. Mi-e dor de naivitate. Mi-e dor. Dar acum... parca si eu am tot mai putin timp sa fiu asa... Macar incerc. Ma opresc, si pentru cateva secunde macar, ma uit in jurul meu si-mi amintesc ca a fost o vreme cand fericirea era o stare permanenta de spirit. Si ma uit la luminite, simt mirosul de scortisoara, imi simt obrajii reci, imi pun fularul si ma plimb... ma plimb din nou prin copilaria mea.

Noiembrie

• Pentru ca in Noiembrie guerilla da mai toate melodiile mele de suflet sincronizandu-se perfect cu gandurile mele la momentul respectiv.
• Pentru ca in Noiembrie nu mai poti sa ignori sentimente sau sa te minti pe tine insuti, iar adevarul, desi de cele mai multe ori dureros sau macar nepractic este pana la urma lucrul de care, cred eu, are nevoie fiecare.
• Pentru ca in Noiembrie ti se face pofta de filme, muzica si carti bune mai mult ca oricand.
• Pentru ca in Noiembrie toti se gandesc deja la Craciun si la iarna doar pentru ca nu inteleg frumusetea toamnei si nici nu vor sa se gandeasca la inevitabilele lor probleme dovedite de starea de usoara depresie pe care o aduce Noiembrie.
• Pentru ca in Noiembrie iti vine sa dai o fuga pana-n gara, nu ca sa pleci ci ca sa te asiguri ca poti pleca oricand, ca poti fugi oricand.
• Pentru ca in Noiembrie iti ingheata mainile prea putin ca sa te deranjeze si destul ca sa simti ca esti in viata.
• Pentru ca in Noiembrie soarele nu arde si nici nu iti rade in fata pentru ca nu te mai incalzeste niciun pic ci te infasoara in lumina lui calda trezind nostalgii dulci-amare.
• Pentru ca in Noiembrie trecutul e la fel de (ne)luminos ca viitorul (macar sunt echilibrate).
• Pentru ca in Noiembrie iti vine sa faci toate lucrurile pe care le-ai visat si pe care nu le-ai facut niciodata.
• Pentru ca in Noiembrie fiecare traire e amplificata (daca nu exagerata, ca sa folosesc un cuvant sagetatoresc).
• Pentru ca in Noiembrie poti simti tristete, nervozitate, extaz, fericire, calm, dar intotdeauna simti ca traiesti cu adevarat.
• Pentru ca in Noiembrie pare ca orice e posibil (desi de obicei mai nimic nu e posibil).

De asta... de asta o iubesc.

Nu pentru ca sunt nascuta in luna asta, nu pentru ca mi se intampla mie lucruri extraordinare in fiecare an in luna asta (am avut parte de luni de Noiembrie dezastruoase dar si luni de Noiembrie mirifice), nu pentru ca n-am ce face altceva decat sa favorizez o luna a anului, nu pentru ca e la fel de contradictorie ca mine. Ci pur si simplu pentru ca exista.

Enigma lui x si-a lui y

Era o frumoasa zi de toamna. Dar sa lasam ziua. Era o frumoasa seara de toamna. Nici un labagiu pe valea portului (era prea frig pana si pt. ei) si nici un zgomot in afara de un nene care se decisese sa-si repare ferestrele la ora 9 seara.
Erau si x si y. X si y au inceput sa vorbeasca. Ei au debitat urmatoarele:

• hai mah sa dansezi cu mine
• fac ce fac dar stiu ce vreau
• masturbagiul s-a calmat
• ai ragait din iad
• ma-ta e bass ibanez
• flacara pasiunii nu s-a stins cand a tusit y
• iar ti-ai dat foc
• coboara-ma in nori
• lasa-ma sa ard
• auzi da' p-aia cu ma-ta de ce n-ai spus-o?
• trosneste ma-ta-n soba
• mama nu troseste-n somn
• la etajul 5 este, 4 se numeste ele
• aia-i alta mata (:-?)
• x e opula (debitat de y scris de x)
• poa' sa-mi vada vocea
• s-a dus in piata de desfacere a pulii
• pe mine ma mananca cand ma pis
• n-am stricat-o eu, a stricat-o Jimmy in bikini
• CU JET!
• tu stii mai bine, papusa mea argintie

Enigma: ce erau x si y? ce se intamplase cu ei? si mai ales, de cand s-a apucat tata de gatit?

De asemenea, trebuie sa mentionez ca x si y erau (relativ) sanatosi mintal, nu erau beti, nu-i calcase masina, nu faceau misto (din pacate, pt. ca daca ar fi facut misto ar fi avut o scuza pt. debitarea numeroaselor tampenii). Si totusi... x si y traiesc in noi toti. >:)

Maaaaaaaaadness

In ultima vreme m-am gandit cam mult la nebunie. Din toate perspectivele, in toate contextele, in toate formele. Da, posibil sa fie pentru ca mi-a iesit la un test un rezultat maricel la borderline personality disorder (pai da, la un moment dat zilele extrem de bune urmate de zile extrem de nasoale trebuiau sa-si puna cumva amprenta asupra mea). Dar n-am chef acuma sa vorbesc despre tendinta mea catre anumite tzacaneli si nici despre real medical mental disorders.

M-am intrebat care sunt criteriile care te baga intr-una din categoriile: nebun sau normal. Pana la urma, criteriile astea sunt foarte subiective si depind in cea mai mare parte de principiile societatii in cre traiesti. Astfel, "caracteristicile" nebunilor sunt foarte diferite de la cultura la cultura, de la medii la medii, de la om la om. Si-atunci? Cum mai poti defini nebunia? Cum mai poti defini normalitatea?

De obicei, nebun este considerat cel care nu este ca ceilalti. Iar ceilalti... normali. Asta inseamna ca pana la urma normalitatea se reduce la superioritatea numerica a celor care au o anumita idee sau un anumit stil de viata. Nu e definitia asta a normalitatii o nebunie? Iar cei "normali"? Impartasesc cu adevarat toti acelasi stil de viata si aceleasi pareri sau cei mai multi dintre ei se conformeaza ca sa adere la majoritate?

Mda, de obicei asa se intampla. Normalitatea este uniformizare. Normalitatea este conformare. Si-atunci cum de acum, (cand se presupune ca societatea a evoluat si este mult mai permisiva) oamenii inca se ghideaza dupa aceleasi principii impartind actiunile in normale si nebunii si oamenii in normali si nebuni? E simplu. E mai usor asa. E mai comod sa judeci dupa principii deja stabilite. E mai comod sa traiesti dupa scheletul vietilor altora.

Iar nebunia? Nebunia e de temut. Nebunia inseamna lipsa controlului, inseamna actiuni spontane, inseamna vorbe prea sincere... Iar toate astea sunt exact ceea ce nu ar trebui sa facem, bineinteles. Lumea tinde tot mai mult catre actiuni planificate, vieti monotone, sentimente renegate si legi morale clare pe care nimeni nu cuteza sa le incalce. Daca nu esti asa, esti nebun.

Eh, atunci poate sunt nebuna, dar nu pentru ca am o tendinta catre borderline personality disorder ci pentru ca-mi place sa simt ca traiesc. Iar viata nu e o schema clara, nu e rationala. Viata e doar nebunie.

Reteta unei seri bestiale

Probabil sunt fata nevoilor ciudat de firesti. O seara misto consta la mine in:

• una sau mai multe bucati prieteni apropiati (cu cat mai multi, cu atat mai bine)


• mancare buna (paine cu parizer sau cabanosi la 25000 suta de grame cu niste chifle beton)


• o banca intr-o intersectie mare ca sa treaca multi oameni


• o vreme relativ promitatoare


• buna-dispozitie sau macar usoara isterie provocatoare de ras mai putin controlat

Doar atat. 5 puncte. Pare putin si banal, dar nu e asa. E greu sa le gasesti pe toate intr-o singura seara. Dar eu le-am gasit. Asa ca am luat-o pe Ina, mi-am luat cabanosii si chiflele si-am zis zambind larg: "Hai sa gasim un loc special unde sa mananc si unde sa ma uit la oameni". Asa am ajuns intr-o intersectie mare, luminata, populata, cu banci libere. Dupa vreo juma' de ora, Bale joined.

Restul serii m-am uitat la copiii care isi sacaiau parintii la fel de vioi la ora 21:00 ca la 12:00, am luat o gura de chifla, m-am uitat la cocalarii ce-si balanganeau burtile frumos reliefate prin tricourile mulate (:X mirifca priveliste), am luat o gura de cabanosi, m-am uitat la liceenii obositi care se intorceau acasa, am mai luat o gura de chifla, m-am uitat la toti oamenii care mergeau repede cu un scop undeva.

Ce aveau mai toti in comun, pe langa intersectia pe care toti au strabatut-o, era felul in care sentimentele lor se piteau perfect inauntrul trupurilor lor. Greu de ghicit ce simtea fiecare. De parca e rau sa se vada ca esti fericit sau trist, sau nervos, sau multumit. De parca e rau sa arati ce simti in public. De parca e o rusine sa fii tu insuti. Sau e o rusine sa fii tu insuti in public. E trist. Libertatea ar trebui sa inceapa cu libertatea de a fi tu insuti. Oriunde. Nu numai acasa, in pat, cu patura peste cap si lumina stinsa. Libertatea de a face ce-ti vine, cand iti vine, cum iti vine. Libertatea de a te scobi in nas in mijlocul mall-ului, de a hali cabanosi in mijlocul intersectiei, de a-ti scoate chilotii din fund (pt. ca damn it e enervant cand se intampla) de a rade isteric... De ce? Pt. ca asa-ti vine, pt. ca asa simti. Ignorand orice regula morala sau sociala, orice gand legat de ce ar gandi ceilalti. Asa ar trebui sa inceapa libertatea.

Dar deja am aberat mult prea mult... Am plecat de la o seara frumoasa si cabanosi si am ajuns la libertate. E clar ca sunt putin defecta. Deci... Punct .

Hai ca-mi mai fac o data blog, ca sa pot sa-l sterg din nou...

Singurul motiv relativ valabil pentru care mi-am reactivat blogul e pentru ca stiu ca peste cateva saptamani voi avea sigur chef sa sterg niste prostii scrise de mine si mi s-a facut brusc mila de fisierul "Scrieri" pe care l-am ciopartit in repetate ori... Asta asa, pentru ca nu pot nici cu scris si nici fara.
In rest, n-o sa pun blogul asta pe nici unde, cine-l gaseste il gaseste, bravo lui. Nu vreau sa-mi fac reclama, nu ma intereseaza in mod special sa vada toata lumea ce am scris. Bineinteles ca nu ma deranjeaza daca cineva chiar citeste (in lipsa de ocupatie) aberatiile mele. Avertizez insa ca nu sunt cea mai coerenta, logica sau normala fiinta... Dar sunt eu.