"Well, here we are, Mr. Pilgrim, trapped in the amber of this moment. There is no why." - Kurt Vonnegut

     De ce nu te-am sters? Tot ce e scris aici e atat de cunoscut, tot ce e scris aici e parte din mine, tot ce e scris aici e propria-mi persoana.Tot ce e scris aici e in mine, inainte de a fi pe un blog.

     Asa ca de ce nu te-am sters? Poate ca mi-a placut ideea ca am inghetat in timp o perioada, ca niste ani (buni? mai buni? cine stie... ) raman captivi aici si ca ii pot vizita si observa cu detasare de fiecare data cand vreau. Ma uit doar si nu ating vitrina care ma desparte de trecut, sunt stapana inchisorii si am control absolut. 

     Dar nu exista control. Nu exista vitrina. Nu exista trecut. Nu exista timp. Nu exista ani captivi.

     Singura cu adevarat captiva sunt eu. Condamnata la statornicie si neschimbare. Iar atunci cand recitesc ce am scris aici, numai detasata nu sunt. Numai detasata nu voi putea fi vreodata, ci voi simti totul la fel de intens ca prima oara. Pentru ca Andreea Zmeura de acum 1 an e Andreea Zmeura de acum 2 ani, iar Andreea Zmeura de acum 2 ani e Andreea Zmeura de acum 3 ani si tot asa, pana inainte de a ma naste. Anii trec, dar pentru mine anii nu reprezinta nimic, decat numere pe un calendar si cuvinte spuse de oamenii care lasa viata sa treaca prin ei si nu de cei care trec prin viata. 

     De ce nu te-am sters? Poate tocmai pentru ca esti parte din mine. Pentru ca stiu ca oricand as putea intra aici m-as putea privi ca intr-o oglinda. Pentru ca daca voi crede vreodata ca m-am schimbat, sa pot citi toate astea si sa-mi aduc aminte cine sunt cu adevarat. 

     Pana la urma, timpul si schimbarea sunt doar fantome care isi incurajeaza una alteia iluziile de grandoare. 

“All time is all time. It does not change. It does not lend itself to warnings or explanations. It simply is. Take it moment by moment, and you will find that we are all, as I’ve said before, bugs in amber.”- Kurt Vonnegut

P.S.: Si ce inseamna post-ul asta? Este cu adevarat un ultim post demn de acest blog aberant? Este unul care marcheaza inceputul unei noi ere in care voi incepe sa scriu din nou pe tine? Only time will tell. If only time existed.

Lost Raspberry

Da. Zmeura s-a pierdut. De fapt mai bine spus ar fi: Zmeura a ramas in urma.

Al dracu' stil nostalgic. Stiam eu ca o sa ma rapeasca la un moment dat. Ce pot sa zic, trebuia sa se intample si asta.
Am ramas intr-o noapte de inceput de mai. In Vama. Noaptea de 2-3 mai. Frig. Oboseala. Durere de picioare. Early hours. Curiozitate muzicala. Decizie spontana. The MOOoD. Apoi... Totul s-a incalzit. Si trupurile si sufletele si luna si norii. Si uite asa un concert a avut efectul a 5 ore de somn.
Nu, este inutil sa incerce oricine (asta ma include si pe mine) sa inteleaga ce vreau sa zic, de ce am ramas captiva in momentul ala. Tin minte totusi mirosul de mare din parul meu si valurile pe care le facea podeaua de lemn.
Verde si cald si muzica ireal de buna si vama si asta inseamna beatitudinea momentului.

Totul se termina cu un rasarit. Si soarele a mangaiat prin nori plaja amortita, cu ochii mijiti.
And i looked back. And here i am... trapped.

Time of your life

31 Martie... Ce data! Acum fix 3 ani eram la primul concert (relativ) punk din viata mea. Acum fix 2 ani eram la Tribute to Nirvana. Acum 1 an reflectam la data asta si profitam de soarele de sfarsit de martie.

Ce ciudat mi se pare felul in care lucrurile din jurul meu se schimba si totusi inauntrul meu raman aceeasi persoana... Aceeasi persoana care a descoperit pasiunea concertelor, acum 3 ani. Aceeasi persoana care a descoperit dependenta de concerte, acum 2 ani. Aceeasi persoana care a descoperit ca atunci cand nu sunt concerte poate trai cu amintirea lor, acum 1 an.

Ce am descoperit acum? Nu sunt sigura dar cred ca are legatura cu notiunea de coinicidenta. Mi-am dat seama de semnificatia zilei de azi de-abia acum, seara, cand faceam tema kilometrica la mate si ascultam, absolut intamplator, Guerilla. Au dat Time of your life. Melodia pe care o cantasera E.M.I.L. acum fix 3 ani. Am tresarit zambind si m-am gandit ca poate datele care ne-au marcat intr-un fel nu sunt facute sa fie uitate iar coincidentele sunt instrumentele sortii.

Si mi-am amintit... De toate concertele. De entuziasm. De pasiunea mea (e un eufemism pt. obsesie) infinita pentru muzica live. De toate datile in care... I had the time of my life.

They're professional punkers...

*Useless, fucked-up post*

Ha. Uite dimineata asta am vazut ultimul episod din NoFX Backstage Passport (da, da, stiu, a aparut acum aproape un an dar eu abia acuma am gasit torrentul). Si uite, fiecare episod mi-a amintit cat de justificata e admiratia mea pentru oamenii astia care ies in pierdere finainciara la multe concerte, fac sacrificii sanatoase ca sa faca fericiti oamenii care stiu adevarul trist al lumii noastre sau ca sa le deschida ochii celor care nu s-au prins inca de asta. Si da, gay me... But it really impressed me. Mi-am dat seama cat de norocoasa pot fi sa-i fi vazut live pe oamenii astia.

Imi aduc aminte la perfectie de prima oara cand i-am descoperit. Eram in clasa a saptea. Si eram obsedata de Nirvana. La scoala cantam Nirvana. Acasa ascultam Nirvana. In pauzele de Nirvana, bagam punk vechi, Sex Pistols, The Clash, Ramones, Velvet Underground dar si Rancid. Si era o zi de primavara cand m-am decis ca ma plictisisem sa vad peste tot NoFX la rubrica "artists that you might like". Si mi-am zis: Cine plm sunt si NoFX astia? Am descarcat cateva melodii, 180 degrees, shower days, murder the government, drugs are good, vanilla sex si day to daze. Si le-am pus in winamp.

Bang! Chiar nu ma asteptasem la ce aveam sa aud. Am ramas 10 minute nemiscata si cu gura cascata. Cand in sfarsit, am reusit sa ma misc, le-am dat play inc-o data dar n-am reusit sa-mi inchid gura. Atunci mi-am dat seama ce era: That was Nirvana! Nu-mi inchipuisem niciodata pana atunci ca poate exista o trupa care sa cante atat de perfect tot ceea ce credeam.

4 years later... Look at me, their music still makes me laugh, still makes me feel that vibe, that anger explosion.

I guess i'm the same girl that discovered NoFX in the 7th grade. Always wanting to discover more.

Looking forward to April 28th. Looking forward to Coaster.

Vine Craciunul (post dedicat Dianei, care stie cel mai bine sa fie copil si pentru asta are toata admiratia mea)

Da, vine Craciunul. Acum pot zice ca vine Craciunul, nu din septembrie, asa cum intra in magazine toate produsele cu o oarecare legatura (nu una foarte evidenta pentru mine) cu Craciunul. Craciunul mereu a fost mai mult decat o sarbatoare.

E trist ca acum e doar alt prilej de a vinde mai mult, de a vinde abstract prin concret, de vinde sentimente prin material. E trist ca parca odata ce avansezi in varsta nu mai simti bucuria aia inocenta si lipsita de griji. Sau poate ca nu mai ai timp s-o simti. Pentru ca de cele mai multe ori, inaintam in varsta si nu mai avem timp sa simtim. Nu ne mai permitem, nu ne mai convine. Nu e comod. Si-acum... Craciunul inseamna agitatia absurda si obsesia ca totul sa fie perfect. Blestemul (pentru multi) de a cumpara cadouri. "Frumusetea" unui brad impodobit mai nou, asa e la moda, pe culori. Asa facem din brad un nou model de a etala trenduri... Parca pana la urma asta e tot ce conteaza acum.

Si ma uimeste... cat de mult pierdem asa. Pentru ca mie mi se pare Craciunul sarbatoarea copilariei. Copilaria cu iernile reci in care planuiai totusi sa mergi la colindat, asa doar pentru ca era amuzant si pentru ca erai cu prietenii tai. Copilaria in care te bucurai cand impodobeai bradul iar fiecare glob din el era diferit: erau globuri care aveau 20 de ani, erau globuri pe care le-ai primit de la prieteni, erau globuri pe care le gasisesi chiar tu - fiecare cu povestea lui. Si dupa, tin minte cum ma uitam la brad si la povestile pe care le intrunea. Si nu era deloc estetic, era de multe ori prea incarcat... dar scopul lui nu era sa fie estetic ci sa fie fascinant. Si mi-e dor sa ma bucur de luminile de pe strazi care parca mai luminau un pic atmosfera ordinara, plictisitoare si imbacsita a Constantei.

Mi-e dor sa fiu din nou copil. Mi-e dor de inocenta si de gandul ca orice e posibil. Mi-e dor de naivitate. Mi-e dor. Dar acum... parca si eu am tot mai putin timp sa fiu asa... Macar incerc. Ma opresc, si pentru cateva secunde macar, ma uit in jurul meu si-mi amintesc ca a fost o vreme cand fericirea era o stare permanenta de spirit. Si ma uit la luminite, simt mirosul de scortisoara, imi simt obrajii reci, imi pun fularul si ma plimb... ma plimb din nou prin copilaria mea.