45 de secunde

*acest text este total incoerent*

Exista 45 de secunde. Ele sunt, fara urma de indoiala, cele mai apasatoare 45 de secunde ale zilei. Sunt atat de apasatoare incat desi sunt secunde, au un statut total atemporal.

Exista 45 de secunde. Ele sunt podul dintre vis si realitate, dintre somn si trezire. In fiecare dimineata se desfasoara aceeasi poveste cu ele in calitate de personaje principale. Fiecare dintre ele imi someaza genele sa se desprinda, picioarele sa se intinda, provocandu-mi un carcel in talpa, si degetele mele sa pipaie bezmetic butonul rosu care opreste alarma telefonului.

Exista 45 de secunde. Se impart in mai multe etape ale chinuirii mele, cea care s-a culcat, ca de obicei, prea tarziu si care trebuie totusi sa se trezeasca prea devreme (dar nu e intotdeauna prea devreme?). Planul lor diabolic decurge in felul urmator. In prima parte, ele ma trezesc usor astfel incat sa nu constientizez complet stadiul in care ma aflu. Visele se deruleaza pe tavan si decorul lor incepe sa se simta ca o patura. A doua etapa aduce (odata cu realizarea ca trebuie sa ma ridic din pat, sa ma duc la baie, sa ma spal, sa ma imbrac, sa-mi fac geanta, sa-mi tarasc pasii timp de 10 minute spre acelasi vesnic liceu, sa suport oamenii care vin odata cu liceul, sa suport tot cotidianul asta sufocant) lumina cruda a diminetii peste mine si, automat, capul meu in perna. Cu toate acestea, nimic nu se compara cu ultimele secunde din cele 45. Ele imi aduc cea mai lunga clipire, un flashback al visului pe care o sa-l uit, al caldurii patului, al comfortului total.

Exista 45 de secunde. Nicio tristete nu poate fi comparata cu cea de la sfarsitul lor. E un dor sfasietor de somn, o lipsa de speranta totala, o dorinta vie de a mai sta un pic, de a mai dormi un pic. Si, bineinteles, e eternul "Lasa ca vine weekend-ul."