One day is fine and next is black...

Ok, sunt superextramega Borderline. Oamenii se impart in 2 categorii: cei care m-au cunoscut cand eram in stare de o serie infinita de crime si cei care m-au cunoscut cand eram convinsa ca voi salva lumea. Da, da, stiu foarte bine ca asta nu e o chestie normala, stiu ca azi rad si maine sunt plina de nervi...

Dar e o chestie pe care as vrea sa o lamuresc. Parerea mea proprie si personala este ca oamenii care formeaza acel 2% din populatia pamantului care are Borderline Personality Disorder nu au o problema psihologica ci una fatalista. De ce? Penca soarta le-o trage. Penca starile si atitudinile lor sunt doar reactii la evenimentele care li se intampla.

Si cum sa nu fi o zi intr-un fel si o zi in altul cand o zi totul e perfect iar urmatoarea totul se naruieste? Si da, inteleg ca e greu sa suporti o persoana care isi schimba starile atat de des, dar e de mii de ori mai greu sa incerci in fiecare zi sa-ti bagi in cap ideea ca nu exista nicio lege karmica ci doar legea caruselului care urca si coboara si urca si coboara si tot asa la nesfarsit. Mereu.

Vacanta

Vacanta asta o s-o pierd. O s-o pierd, exact asa cum mi-am pierdut toate celelalte vacante din viata mea. Si n-o sa-mi para rau.
O sa stau in balcon, o sa beau compot rece de visine, o sa citesc o tona de carti si o sa scriu in draci de mult. Si toate astea dupa ce am facut (si eventual mancat) 10 kile de clatite(mda, recunosc oficial ca stiu sa fac clatite).
Uite-asa o sa-mi pierd vacanta.


P.S.: Felul in care posturile mele extrem de scurte se inmultesc ma sperie si pe mine.

PLACEBO - unul dintre foarte putinele lucruri care au reusit sa ma lase fara cuvinte

Da, stiu, poate parea ciudat ca la gusturile mele mai punk imi plac enorm Placebo. Dar nu e asa. Placebo nu reprezinta un gen de muzica ci un fel de a simti. De asta am asteptat concertul nerabdatoare si totusi incercand sa fiu realista si sa nu-mi fac asteptari prea mari. Bineinteles ca mi-am facut. Si... contrar norocului zmeurei... nu mi-au fost inselate. Ba mai mult. Mi-au fost depasite.

Un drum lung si cald cu masina impreuna cu 3 oameni si-un Catavencu. Neplictisitor. Ora 16:00... Parcarea Romexpo. Se intampla sa vad un afis cu Placebo. Realizez ca ii voi vedea live. Rezultat: incep sa ma mint singura ca nu se poate intampla asa ceva si ca am vedenii.

Intrat la Bookfest. Salivat la carti. Procurat una bucata carte pe care vroiam sa o am de mult timp. Schimbat in toaleta de la Bookfest(ce toaleta divinaaaaa).

Cald desi e ora 18:15. Gandeala la aglomeratia (mai mult ca sigur) imensa si la (posibila) organizare defectuoasa(suntem in Romania cum altfel sa gandesti?). Pe drum am realizat ca duse(si ingropate) sunt vremurile in care eram cea mai mica de la concerte. Ce trist e sa cresti... Am mai realizat ca arat clar ca o fana Placebo (habar n-aveam asta si nu stiu inca daca sa o iau intr-un sens pozitiv sau intr-unul negativ) cand au trecut 2 tipi pe langa mine si au zis: "Ea sigur are bilete la Placebo."

18:30. Contrar mistourilor mele din seria:"Bah am facut un pas, creca au intrat 500 de oameni.", Se intra surprinzator de repede. Penca am strans frumos bani ca sa-mi iau belet in zona A (penca-s Placebo bre, trebuie sa simt 100% ca sunt acolo) mi se pune bratara cu imprimeu ska (cineva acolo sus ma iubeste asa ca nu prea cred ca o sa-mi mai scot bratara de la mana prea curand).

18:40. Incepe asteptarea. Se procura apa. Si aicea voi vorbi de o chestie care mi-a placut foarte mult si anume ca de data asta preturile de la sucuri erau... normale. Apa la juma 25 de mii si sucu 50. Foarte frumos. Se procura tricou. 50 de lei. Pret ok si tricoul genial.

Pe undeva pe la 19:00. Incep Expatriate. Nu ma dau pe spate. Sunau ca U2 in varianta australiana. Deci not a turn on. Intre timp are loc analiza publicului. Jumatate din oameni foarte ok. Jumatatea cealalta... Nu oameni, ci o alta specie... mini-tarfulite hormonale (exact cum ma asteptam de altfel). Potretul unui astfel de exmplar... Hai sa vorbesc despre cea de langa mine. 16 ani. Excitata. Originalitate manifestata astfel: o pune pe prietena ei sa-i scrie Placebo cu rujul rosu pe piept, deasupra tatelor neimpresionante si Brian Molko pe brate. S-a cacat pe ea de fericire-sigur o sa faca sex cu Brian Molko dupa isprava asta. Intre timp, pe scena se mai vedeau, prin parti, sferturi/jumatati din capetele bassistului si tobosarului Placebo. Nimeni nu se prindea. Ma simteam super tare ca eu vedeam treburile astea:)). La un moment dat se prinde Hormonela de langa mine. Urlete orgasmice.

Intre 20:00 si 21:00. Asteptare. Ma dor picioarele si coloana. Nu e vorba despre faptul ca n-am eu rezistenta fizica ci despre faptul ca stateam nemiscata intr-un spatiu de 40 cm patrati. Nu puteam sa ma scarpin sau sa ma semi-intind fara sa deranjez pe cineva. Incep sa sun toti oamenii pe care-i cunosc pentru ca eram pe cale sa mor de plictiseala. 3/4 dintre ei nu raspund. Pe scena se perinda tot felul de sunetisti haiosi care verifica instrumentele. Miroase a zmeura. Pentru 5 minute cred ca am innebunit. Dupa momentele de cumpana, vad ca tipa din stanga mea avea un spray cu miros de zmeura. Sunt usurata-inca sunt relativ sanatoasa mintal. Hormonela ii huiduie pe sunetisti(Creca s-a prins de sentimentele mele pentru ea penca se uita cu dispret la mine. Ce-i drept, are dreptate, ii sunt inferioara: eu, muritoarea, n-am nici pe departe atatia hormoni cati are ea). Alte tipe din aceeasi specie ii urmeaza exemplul. Sa-mi exprim si eu punctul de vedere: oamenii aia trebuie sa-si faca treaba. Daca nu si-ar face-o cum trebuie n-ar exista niciun concert la care voi sa va udati. Asa ca ar trebui chiar aplaudati pentru ca tot show-ul depinde in mare parte de priceperea lor. O tipa din fata mea lesina. Se opreste muzica. Pe ecranul din spate apare scris cu rosu Placebo.

Pe la 21:00. La apusul celei mai lungi zile din an, iata ca apar. Foarte bine-dispusi. Plini de viata. Realizez ca arata mai tineri in realitate decat in multe dintre poze (Stefan si Brian, ca Steve e tinerel de la natura) Ce-as putea sa zic? Ca ma simteam extrem de norocoasa sa fiu la 10 metri de niste oameni a caror muzica a dat glas sentimentelor a milioane de oameni? Ca toate hormonelele nu stiau versurile de pe noul album (in afara hiturilor)? Ca bateristul este minunat iar bucuria si recunostiinta pe care le simte penca face parte din Placebo sunt evidente? Ca era o alta hormonela(care striga I LOVE YOU BRIAN) ce avea aproape 2 metri si mi-a zis ca: "TREBUIE sa merg mai in fata" si s-a bagat iar eu am fost nevoita sa-i explic ca oamenii care stau in fata sunt mici, ca mine, si stau acolo PENTRU CA NU VAD? Ca ploua cu sutiene alimentate de zambetele perverso-recunoscatoare ale solistului? Nu... Nu exista propozitii sau cuvinte care sa poata rezuma corect concertul. Pot spune insa ca i-am simtit extrem de aproape sufleteste, ca astfel nu s-a vazut ca sunt o trupa imensa decat la calitatea corespunzatoare a performantei lor. Pot spune ca am gasit o rezerva uriasa de energie in mine si m-am agitat constant, la unison cu sunetele lor, cu versurile in care m-am regasit de atatea ori, cu luminile hipnotizante. 20 de melodii. Concertul... Priceless.

23 fara ceva. M-am dus la Ina. Am imbratisat-o. Nu eram in stare sa vorbesc. Eu... cea care nu se poate opri din trancanit si vorbeste pana si in somn. Eu... nu mai aveam ce spune. I guess this is how happiness feels.

Nu-mi place tara in care traiesc. Dar sunt cumplit de bucuroasa ca lor, celor de la Placebo, le place.

P.S.: Pozele nu sunt extraordinare, sunt facute cu telefonul meu relativ neperformant din punctul asta de vedere.

Zmeura <3 MTV Romania

Bineinteles, titlul e ironic, daca o sa se intample vreodata asa ceva va rog sa ma impuscati penca e clar ca n-as mai fi eu.

Eu nu ma uit la mtv. La niciunul. Prefer sa-mi iau eu ce muzica vreau si am rezolvat-o. Daca ma plesneste un chef nebun de a vedea clipuri, ma duc pe iutuba si gata. Dar uite, am auzit ca weekend-ul asta e weekend placebo. Am sarit in sus de bucurie. Am facut un efort supra-omenesc de a ma scula pana in ora 12.... ca sa-l vad pe justin timberlake penca e weekend 3 x 1. Ok... Verific pe net. Pe site-ul lor scria ca eu ii vad pe placebo cand eu il vedeam pe ratatul ala. Mda. Exemplu clasic de noroc a la zmeura.

Si placebo sunt chiar una din putinele trupe care imi plac si pe care actually le-as putea vedea la televizor(daca nu singura), chestie care mi-ar mai omori putintel plictiseala acuta. Dar de ce ma mai plang nu stiu... Televizorul oricum e dracu'.

Munte

De ceva vreme ma tot afund in niste dimensiuni (unii le zic cacaturi) din care nu mai pot sa ies. Si cum stateam eu asa si ma gandeam cum as putea macar sa schimb mirosul dimensiunilor in care m-am bagat, m-a plesnit revelatia: muntele. De ce muntele? Pai lucrurile stau in felul urmator:

• Andreea Zmeura+Munte=Dragoste MARE (mai tare ca-n serialul de la hasbeo). Relatia asta dureaza de muuult timp, de cand eram mica si mergeam 28 de km pe jos pe zi pe munte.
• Andreea Zmeura daca se cocoteaza in varful muntelui n-o sa mai dea ochii cu nimeni niciodata, ceea se traduce prin disparitia complexelor si prin intrarea in hibernare a simtului penibilului, care, dupa cum spun ai mei preteni, este mult prea dezvoltat la mine.
• Andreea Zmeura n-ar mai da Cambridge-ul pe munte, sau daca ar fi sa ia un astfel de certificat ar lua unul pentru limba animaleasca (si limba animaleasca e cea mai cool limba)
• Andreea Zmeura n-ar mai trebui sa sune in fiecare weekend la ilink penca-i pica netul.
• Andreea Zmeura n-ar mai avea cum sa pice bacul la mate penca bacul nu se da pe munte.
• Andreea Zmeura nu s-ar mai gandi in general la toate lucrurile care ii deruteaza mintea (penca mereu abuzul de gandit ma baga in acele dimensiuni de care ziceam mai devreme) penca ar fi prea ocupata cu o activitate mult mai practica si anume supravietuitul.
• Si... apoteotic, Andreea Zmeura n-ar mai trai in miros de dimensiuni ci in mirosul imbatator al aerului de munte.

Ideea e ca eu vara asta tre' sa merg la munte. Nu se mai poate, domne.

Lost Raspberry

Da. Zmeura s-a pierdut. De fapt mai bine spus ar fi: Zmeura a ramas in urma.

Al dracu' stil nostalgic. Stiam eu ca o sa ma rapeasca la un moment dat. Ce pot sa zic, trebuia sa se intample si asta.
Am ramas intr-o noapte de inceput de mai. In Vama. Noaptea de 2-3 mai. Frig. Oboseala. Durere de picioare. Early hours. Curiozitate muzicala. Decizie spontana. The MOOoD. Apoi... Totul s-a incalzit. Si trupurile si sufletele si luna si norii. Si uite asa un concert a avut efectul a 5 ore de somn.
Nu, este inutil sa incerce oricine (asta ma include si pe mine) sa inteleaga ce vreau sa zic, de ce am ramas captiva in momentul ala. Tin minte totusi mirosul de mare din parul meu si valurile pe care le facea podeaua de lemn.
Verde si cald si muzica ireal de buna si vama si asta inseamna beatitudinea momentului.

Totul se termina cu un rasarit. Si soarele a mangaiat prin nori plaja amortita, cu ochii mijiti.
And i looked back. And here i am... trapped.

Coaster

Am scris acum ceva timp un post despre NoFX si despre dragostea mea fata de trupa si continand a lot of bla-bla emotional shit towards their music. Acum, all that shit reloaded.

Si cum sunt o fana in adevaratul sens al cuvantului (asta inseamna din-aia care cand vede un album nou sau aude o melodie noua de la NoFX nu-si poate opri balele no matter what) am stat ieri, mancand oua rosii (in cel mai propriu sens al expresiei you perverts), si-am descarcat noul album, intr-adevar cu 10 zile inainte de a fi lansat oficial. Torrentul se bagase de foarte putin timp, dar albumul s-a luat intr-un minut.

Am deschis winampul. Am intrat in transa. S-a nascut un zambet din-ala urias pe fata mea. Good ol' NoFX. Diferit, si totusi avand acelasi stil clasic, acelasi stil care-i face deosebiti. Se apropie cumva de albumele lor mai vechi, poate ar merge comparat putin cu "White trash, two heebs and a bean". Asta se observa cel mai mult pe "Eddie, Bruce and Paul" si "Creeping out Sara". Amandoua cu versuri funny, a doua fara sa dezminta catusi de putin clasica afirmatie a lui Fat Mike: "My name is Fat Mike, I'm obsessed with big lesbians."

"We called it America" vine cu versuri politice, din nou good ol' NoFX. "First call" e un fel de "Seeing double at the triple rock" reloaded, din punctul de vedere al versurilor. "Blasphemy" si "Best God in show" sunt full of anti-religious feeling (ca sa se potriveasca cu statutul de ateu al Inei :>) "My orphan year" e exemplul perfect de versuri subiective si pline de emotie care se imbina ideal cu the fast punk beat. "I am an alcoholic" aduce in prim-plan the so much loved Hefe's trumpet si ne aduce aminte de "Straight edge". "One million coasters" e melodia perfecta pt. finalul albumului, definind societatea de consum si our superficial capitalist world in cuvinte putine, dar foarte bine alese. Si am pastrat pentru sfarsit "The quitter", "Suits and ladders" (la care nu reusesc sa gasesc versurile si care suna atat de bine cu all that Mel-Yell) si "The agony of victory" pentru ca sunt piesele mele preferate de pe albumul asta. Au atitudinea perfecta: smiling and fucking up :D.

Ca sa-ti dai seama ca un album e bun, nu trebuie sa fi critic de muzica. Pentru ca stelele pe care un album le primeste nu tin de cat de bune sunt riff-urile, de cat de bine rimeaza versurile, ci de cat de intens este fiorul care te strabate cand asculti melodiile. De aceea, Coaster, din punctul meu de vedere, bineinteles, primeste 4.5 din 5. Pentru ca e foarte bun dar nu revolutionar precum "Punk in Drublic" sau "The war on errorism".

P.S: Postul asta e scris pt. mine. Nu e un review adevarat, n-am astfel de pretentii. E doar o descarcare de bucurie.